Discuțiile despre programul nuclear al Iranului agită comunitatea internațională de decenii. Este acesta un proiect pașnic de dezvoltare a energiei sau o acoperire pentru dezvoltarea armelor mortale? Această întrebare a devenit deosebit de actuală după recentele și dramaticele evenimente, când Israelul și SUA au lansat o serie de lovituri asupra obiectivelor nucleare ale Iranului. Să explorăm în profunzime istoria, tehnologia, geopolitica și viitorul acestei situații complexe și periculoase.
Rădăcini istorice: de la șah la Republica Islamică
Programul nuclear al Iranului nu a apărut recent. Originile sale datează din anii 1950, pe vremea domniei șahului Mohammad Reza Pahlavi. Paradoxal, dezvoltarea sa inițială a fost susținută activ de SUA, în cadrul programului „Atom pentru pace” al administrației Eisenhower. În 1957, Iranul a semnat un acord cu Washingtonul pentru cooperare în utilizarea pașnică a energiei atomice, iar în 1958 a devenit membru al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA).
Sub domnia șahului, a fost elaborat un plan ambițios pentru dezvoltarea energiei nucleare: construirea a 23 de reactoare nucleare cu o capacitate totală de 23 GW și crearea unui ciclu închis de combustibil nuclear. Pentru realizarea acestor obiective, în 1974 a fost fondată Organizația pentru Energie Atomică a Iranului (OEAI). În același an, Iranul a cumpărat de la Franța o participație de 10% în centrala de îmbogățire a uraniului de la Tricastin, pentru 1 miliard de dolari, accesând astfel tehnologii avansate.
Totul s-a schimbat odată cu Revoluția Islamică din 1979. Îndepărtarea șahului și venirea la putere a liderilor religioși au modificat radical politica externă. Specialiștii occidentali au părăsit Iranul, iar proiectele comune, printre care și construirea centralei nucleare de la Bushehr, au fost înghețate.
Sospiciuni și sancțiuni: drum spre confruntare
În anii 1980, Iranul și-a reluat programul nuclear, de data aceasta cu tehnologii din Pakistan și China. Acest fapt a stârnit primele îngrijorări serioase din Occident. În 1992–1993, SUA și Israel au acuzat deschis pentru prima oară Teheranul că dezvoltă arme nucleare.
Un moment crucial s-a produs în 2002, când au ieșit la iveală dovezi că Iranul a ascuns obiective nucleare secrete, încălcând Tratatul de Neproliferare Nucleară (TNP). În 2003, AIEA a descoperit centrifuge neregistrate pentru îmbogățirea uraniului. Deși Teheranul susținea că desfășoară doar activități pașnice, comunitatea internațională a rămas sceptică.
Tabel: Etapele cheie ale dezvoltării programului nuclear iranian
| Anul | Eveniment | Semnificație |
| 1957 | Acord cu SUA pentru atom pașnic | Începutul programului nuclear |
| 1974 | Cumpărare participare în France (Tricastin) | Acces la tehnologii de îmbogățire |
| 1979 | Revoluția Islamică | Blocare a cooperării cu Occidentul |
| 2002 | Descoperirea obiectivelor secrete | Începutul crizei internaționale |
| 2015 | Semnarea JCPOA (Planul Comun cu SUA etc.) | Reglementare temporară a programului |
| 2018 | Retragerea SUA din acord | Reluarea crizei |
| 2025 | Lovituri ale Israelului și SUA | Escaladare militară recentă |
Acordul nuclear: speranță și dezamăgire
În 2015, după negocieri îndelungate, s-a semnat Planul Comun cuprinzător de Acțiune (JCPOA). Iranul a fost de acord să limiteze programul nuclear (reducerea stocurilor de uraniu slab îmbogățit, limitarea centrifugelor, oprirea îmbogățirii peste 3,67%) în schimbul ridicării sancțiunilor internaționale. Acordul a fost semnat între Iran, cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate ONU (inclusiv SUA și Rusia) și Germania.
Însă acordul fragil s‑a prăbușit în 2018, când președintele Donald Trump a retras SUA, numindu-l „cel mai rău acord din istorie”. SUA au reimpus sancțiuni dure, iar Iranul, din 2019, a început să-și încalce angajamentele: a început să îmbogățească uraniu până la 60%, a acumulat rezerve și a instalat centrifuge mai moderne.
Potențial tehnic: cât de aproape este Iranul de bombă?
Aceasta este principala întrebare care îi desparte pe experți. Directorul AIEA, Rafael Grossi, a declarat că Iranul ar putea lansa îmbogățirea uraniului pentru armă „în câteva luni”. Până în martie 2025, Teheranul acumulase aproximativ 275 kg de uraniu îmbogățit la 60%, teoretic suficient pentru aproximativ șase focoase nuclear cu îmbogățire suplimentară până la 90%.
Totuși, a realiza o armă nucleară înseamnă mai mult decât uraniu îmbogățit. Așa cum explică expertul ONU Andrei Baklitski, sunt necesari pași suplimentari:
- Îmbogățirea uraniului până la nivelul armei.
- Transformarea uraniului în formă metalică.
- Fabricarea componentelor băncii.
- Testări (subterane).
- Dezvoltarea sistemelor de livrare (rachete).
Estimarile experților spun că, chiar și cu materialul necesar, Iranului i-ar trebui circa un an pentru a crea o armă complet funcțională. Oficialii americani anterior sugeraseră că Iranul ar putea produce material pentru o bombă într-o săptămână, dar fabricarea unei arme este așadar între 1 și 18 luni.
Iunie 2025: escaladare militară
Tensiunea a atins apogeul în iunie 2025. Israel a lansat „Operațiunea Leul Răzbunător”, atacând intens obiective nucleare iraniene, printre care:
- Facilitatea de îmbogățire de la Natanz (partea supraterană a fost distrusă, infrastructură energetică avariată, posibile pagube subterane).
- Obiectivul nuclear din Isfahan (laborator chimic avariat, instalație de conversie uraniu, fabrică de combustibil).
- Uzine de centrifuge în Karaj și centrul de cercetări din Teheran.
- Reactor de cercetare cu apă grea în construcție la Hondaba.
O săptămână mai târziu, SUA au efectuat atacuri cu bombe anti-bunker asupra siturilor de la Fordow, Natanz și Isfahan.
AIEA a raportat pagube și contaminare radiologică limitate, în interiorul instalațiilor, fără fenomene grave în exterior. Grossi a avertizat că atacurile militare pot reprezenta riscuri grave și ar putea provoca o catastrofă radiologică.
Blocaj diplomatic și perspective de viitor
După atacuri, Iranul a redus cooperarea cu AIEA, acuzând agenția de părtinire și tăcere față de Israel. Parlamentul a decis chiar suspendarea relațiilor cu agenția.
Cu toate acestea, canalele diplomatice nu s-au închis complet. Negocieri s-au purtat în Oman între SUA și Iran. Teheranul s‑a declarat gata să renunțe la arme nucleare în schimbul permisiunii de a-și dezvolta programe nucleare pașnice. Totuși, obiectivele părților sunt divergente: Washingtonul și Israelul cer încheierea completă a programului de îmbogățire — ceea ce Iranul nu poate accepta.
Atom pașnic sau armă? Concluzie
Răspunsul nu este clar. Tehnic, distincția dintre atom pașnic și militar este extrem de fină. Cimenele care îmbogățesc uraniu pentru centrale pot genera și material pentru arme. Iranul susține că programul servește dezvoltării și face parte din drepturile sale, fiind semnatar al TNP și sub monitorizare AIEA.
Cu toate acestea, nivelul excepțional de îmbogățire (până la 60%), acumularea considerabilă de uraniu, cercetările privind uraniul metalic și ascunderea siturilor în trecut alimentează suspiciunea unei componente militare. SUA și Israel sunt convinși și pregătiți să acționeze pentru a împiedica regimul să dețină armă nucleară.
Ultimele lovituri au retras tehnologic programul, dar nu l-au distrus. Potențialul industrial și tehnologic este încă intact. Prin urmare, fără o soluție diplomatică solidă, care să asigure securitatea tuturor părților, Orientul Mijlociu și lumea vor continua să planeze la marginea unei noi escaladări, iar visul atomului pașnic în Iran ar putea fi sacrificat pentru totdeauna.