MediaPublic
Sâmbătă, 24 Iunie 2017 01:13      RSS RSS
Home Politic | Economic | Social | Ştiinţă şi Cultură | Lege şi Justiţie Interviu Externe | Sport | Monden
Ultimele stiri
Anenii Noi Basarabeasca Briceni Cahul Călărași Cantemir Căușeni Cimișlia Criuleni Dondușeni Drochia Dubăsari Edineț Fălești Florești Glodeni Hîncești Ialoveni Leova mun. Bălți Mun. Bender mun. Chișinău Mun. Tiraspol Nisporeni Ocnița Orhei Rezina Rîșcani Sîngerei Șoldănești Soroca Ștefan Vodă Strășeni Taraclia Telenești Ungheni UTAG

Arta si jurnalismul îi aduc satisfactie

Marţi, 03 Noiembrie 2015 09:52
Interviu
Arta si jurnalismul îi aduc satisfactie

 Gutiera Prodan şi-a început activitatea în jurnalism din anul 1983. Pe parcursul acestor ani a avut o activitatea prodigioasă implicânduse în multe proiecte de talie naţională şi internaţională. Are la activ două facultăţi – jurnalismul la USM şi limbi străine la Institutul de Perfecţionare Continuă, USM. Stagii de perfecţionare – BBS, Anglia, România, Turcia, Polonia, China. Activează în cadrul IPNA Compania Publică „Teleradio Moldova” de 28 de ani şi a realizat programe care au fost întotdeauna pe primele poziţii, subiectele şi emisiunile ei câştigând în cadrul diverselor concursuri naţionale şi internaţionale, a fost laureată a Concursului de profil „Antena de Aur”, dar cel mai important e faptul că a militat întotdeauna pentru susţinerea oamenilor de artă, adevăratelor valori, chiar şi în timpurile cenzurii, când mai multe personalităţi nu aveau acces la televiziune, în programele realizate de Gutiera Prodan au fost prezenţi scriitori, muzicieni, actori, oameni de ştiinţă interzişi, pe atunci, la televiziune. „Telematinal”, „Ecranul filmului uitat”, „Probă la micro...SCOP”, „Bună dimineaţa” sunt doar câteva dintre emisiunile pe care le-a diriguit şi care au scris istoria acestei  ţări.    În luna decembrie emisiunea „Bună dimineaţa” de la Moldova 1 va împlini 13 ani, Gutiera Prodan fiind autorul conceptului şi  realizatorul acestui proiect. În toţi aceşti ani, „Bună dimineaţa” a fost alături de oamenii ţării, a reflectat evenimente care au marcat istoria acestui stat, a descoperit talente, a promovat valorile autentice ale neamului, a scos din arhive documente şi mărturii, realizând reportaje deosebite. Jurnaliştii  conduşi de Gutiera Prodan  au fost cei, care au ţinut mâna pe pulsul istoriei, oferind posibilitatea telespectatorilor de a fi martorii oculari la cele mai importante evenimente, oriunde s-ar fi produs acestea: în capitala ţării sau în alte localităţi.A fost implicată în mai multe proiecte naţionale: a realizat transmisiuni în direct, atât din ţară, cât şi de la Festivalurile internaţionale „Eurovision”, „Slaveanschii Bazar”,  Campionatele Mondiale de dans Modern şi de Estradă, care s-au desfăşurat în Croaţia, Spania, Italia, a moderat spectacole, concerte, s-a implicat în proiecte sociale, a prezentat concerte şi în stânga Nistrului , implicând activ în proiectele sale oamenii de creaţie.  Este membru al juriului la Festivalurile internaţionale „Volare”, „Ziua Zâmbetului de Copil”, „Două Inimi Gemene”. A avut expoziţii personale de pictură în Moldova, România, Polonia, Ungaria, Belgia.  În 2014, Federaţia pentru Pace Universală, cu statut pe lângă ONU  i-a înmânat mandatul de Ambasador al Păcii.  În 2013, la 15 ianuarie, de ziua lui Eminescu, i s-a conferit titlul onorific “Maestru în Artă”.

De unde vine entuziasmul si bucuria permanenta de a trai?

 De la casa părintească, şi aici am avut priorităţi... Când mă întreabă cineva de unde sunt, întotdeauna fac o pauză – aş putea zice că sunt Om al Universului. Tăticul s-a născut în satul Balasineşti din raionul Briceni, mămica, în  satul Druţă din raionul Râşcani, eu m-am născut în Cărpineni, Hânceşti, pe atunci, părinţii erau profesori  în satul Danco, unde nu era maternitate şi, evident, cea mai aproape maternitate fiind în satul de alături, în Cărpineni, m-am născut acolo, în satul Danco părinţii au mai trăit doar două luni, fiind  transferaţi în satul Zâmbreni din raionul Ialoveni, iar aici, ne-având pe nimeni care să-i ajite, pentru că atunci concediul de maternitate era doar de câteva luni, m-au dus la bunicii din partea mamei şi m-au luat când trebuiam să merg în clasa întâi... Vesel! Să mai zici că nu sunt Om al Universului! M-am format, cred eu, totuşi, la bunei... Bunica Maria, o adevărată Doamnă, o perfecţionistă nativă, se pricepea de minune la toate şi, dacă era vorba de muncă, atunci era muncă, iar dacă era vorba de sărbători, atunci organiza adevărate feerii pentru toţi, era înţelepciunea întruchipată în chip de om, bunelul Ion,  director de şcoală încă de pe „timpul românilor” era o adevărată enciclopedie,  el le ştia pe toate, anume el, pentru prima dată  mi-a povestit despre Ştefan cel Mare iar seara, asezându-ne pe prispa casei, studiam constelaţiile, îmi arăta Ursa Mare, Ursa Mică, orice întrebare îi adresai, din orice domeniu, el ştia răspunsul... Au ţinut la mine enorm de mult. Au ţinut la fel de mult la toţi cei 11 nepoţi pe care i-au avut de la cei 5 copii pe care i-au crescut, toţi cu studii superioare, toţi afirmaţi în diferite domenii.  O altă bunică, Vera, mama tăticului, cu o dragoste enormă pentru noi, avea pregătite pentru mine şi sora mea întotdeauna „adevărate bunătăţi” – prune, cum numai la ea am mâncat, mere, pere şi alte delicii savoarea cărora nu am mai întâlnit-o  în cei 50 de ani pe care-i voi împlini curând. Ce să-ţi mai doreşti? Păcat e că nu întotdeauna preţuim la moment ceea ce avem. Eu mă bucur că am ştiut a învăţa lecţiile vieţii şi că am avut parte de momente, cu adevărat, unice... Despre bunei aş putea să vă vorbesc la nesfârşit pentru că emoţiile şi amintirile le port cu mine mereu. Nu sunt nostalgică. Puş şi simplu m-am format într-un mediu în care a domnit rafinamentul, bunătatea  şi înţelepciunea. Dacă e să vă vorbesc despre părinţi, ar fi nevoie, probabil, de câteva capitole aparte. Am să zic doar că sunt oameni care au făcut totul cu pasiune, pentru ei şcoala a fost mai mult decât  un serviciu, s-au dedat totalmente, au încercat să cuprindă necuprinsul. Pentru ei copii satului, au fost copii lor, poate chiar în detrimentul copiilor biologici. Nu i-am acuzat, deşi, când mă supăram, în special pe mămica, îi ziceam că mai mult a ţinut la copii din sat decât la mine. Nu-i adevărat, dar o mai tachinam eu... Aşa au fost timpurile. Ambii îndrăgostiţi de literatură, teatru, muzică. Toţi părinţii îşi doreau ca copilul lor să nimerească în clasele unde mămica preda limba şi literatura moldovenească pe atunci, pentru că lecţiile ei erau adevărate lecţii de cultură şi artă. Pasionată de teatru îşi ducea elevii din toate clasele unde preda,  la spectacole, iar eu, fiind fiica ei, mergeam de fiecare dată, cu fiecare clasă, de aceasta şi se întâmpla să văd acelaşi spectacol de 10-15 ori... ştiam replicile tuturor actorilor, i-am văzut aproximativ pe 90 la sută dintre actualele vedete de teatru cum au crescut pe parcursul anilor, cunosc, nu din auzite, primele debuturi din scenă şi... ulterior adevăratele ascensiuni... De aceea şi mi-a fost întotdeauna uşor să fac emisiuni cu ei, să discut despre orice, să vorbim de la egal la egal. Tăticul, a citit „tone de literatură”, pentru el cartea a fost în capul mesei, iar Muzica o adevărată Regină. Deşi a predat toată viaţa istoria, fiind studentul ilustrului Alexandru Moşanu, un patriot desăvârşit, el a fondat şi coordonat activitatea Tarafului şcolii, unde a învăţat copii să cânte  la toate instrumentele populare. A învăţat secretele instrumentelor populare  absolvind şi Şcoala de Iluminare Culturală de la Soroca. Pe atunci, pare-mi-se era cea mai faimoasă şcoală de profil din republică. Am mai zis într-un interviu că eu m-am născut într-o casă cu pian, deşi în casa noastră era întotdeauna şi acordeonul, şi vioara... Dar pian, în acele timpuri, existau, probabil, vreo câteva în toată republica. În casa noastră s-a citit şi s-a cântat mult, foarte mult. Tăticul ştia folclorul românesc, putea să-ţi cânte câteva zile încontinuu şi să nu repete melodiile... Ştii, de multe ori, dimineaţa, venind cu maşina la serviciu, deschid geamul, admir răcoarea dimineţii şi zic în glas: „Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat copii pe care-i am, că m-am născut în familia mea, că am avut bunei extraordinari, că părinţii îmi sunt cei care sunt, că am parte de serviciul care-mi place, că am pasiunile pe care le am, mulţumesc pentru prietenii şi oamenii care-mi sunt alături... Mulţumesc, Doamne, pentru ceea ce am...”         

    Când, cum şi de ce te-ai îndrăgostit de TV? 

   Jurnalismul a venit de la sine. Prin clasa 7 am avut publicat primul material în presa scrisă. Am trimis articolul la ziarul raional „Calea lui Octombrie” din Ialoveni. Când a fost publicat  s-au găsit colegi care se şuşoteau „păi, dacă maică-sa e profesoară de limă română, i-a scris articolul”, şi, mie , mi-a fost atât de jenant, pentru că părinţii nici nu ştiau că eu am trimis acel articol la ziar, am făcut-o în sectet, îmi era frică că nu va fi acceptat. Asta  m-a făcut să devin mai curajoasă, am început a face relatări despre evenimentele ce se organizau în şcoală şi în sat. A urmat apoi „Tinerimea Moldovei”, un ziar cu rigori mari, ca să-ţi fie publicat vreun material trebuia să fie scris nu doar bine, dar să „mai aibă ceva”, un grăunte de artistism. Când a fost publicat primul meu articol în ziarul „Tinerimea Moldovei”, bunelul, mândru de mine le arăta vecinilor materialul şi spunea cu mândrie – „A scris Gutiera mea”. Eu eram a tuturor celor din satul bunicilor, pentru că toate verile le petreceam acolo. Cum se încheia anul de studii mergeam la bunei, iar oamenii din sat îi ziceau bunicii: „Ei, Marie, ţi-a venit ajutorul”... Aşa a început epopeia mea de jurnalist. Şcoala am încheiat-o pe note maxime, am şi o Medalie de Aur. La facultate am decis chiar de la anul doi că voi face televiziune. Am avut parte de profesori buni, pe atunci se făcea carte la facultatea de jurnalism.  A mai fost o situaţie care mi-a determinat cariera mea în televiziune – eram la anul doi de facultate şi aveam practica de producţie în timpul căreie trebuia să  cunoaştem procesul de muncă, să vedem cum muncesc jurnaliştii cu experianţă, procesul tehnologic, care e specificul muncii în televiziune, în fine, după vreo 3 zile de „cunoaştere”, mă i-a la rost un şef de departament:”tu ce faci aici?”, păi, eu, încerc să mă familiarizez cu munca în televiziune...- îi răspund eu. „nu mai bate câmpii degeaba, uite scrisoarea asta, e  o situaţie dificilă în satul Condriţa, studiază problema, i-a echipa de filmare şi realizează subiectul, peste 3 zile vreau reportajul deja montat” – îmi zice fără să asculte bânguielile mele. Am luat scrisoarea, am citit-o o dată, apoi încă odată, şi, încă odată... Era, cu adevărat, una de problemă, cea a satelor uitate, când exista o primărie la două sate şi un sat se dezvolta, iar altul era lăsat în voia sorţii. Am mers la faţa locului, am venit şi am făcut schiţele, am vorbit cu regizorul, am avut noroc să lucrez cu unul dintre cei mai buni în acea perioadă, ulterior,  el a fost angajat la Moscova, la Ostankino, am luat echipa de filmare şi... am ajuns să realizez reportajul care m-a ajutat să trec cu brio bariera psihologică, să simt că asta e ceea ce mi-am dorit să fac în viaţă, m-am simţit „în apele mele”... Curios lucru, subiectul cu pricina a fost desemnat drept cel mai bun subiect al săptămânii, pe atunci exista un asemenea concurs în televiziune. Colegii mei au reuşit să realizeze  primele subiecte pe la anul 5, erau rigori foarte stricte, eu, însă, am devenit „de-a casei” deja de la anul 2. La început aveam impresia că voi ţine minte numele tuturor eroilor mei, - Sfânta Naivitate! – dar întotdeauna am tratat cu mare respect fiecare interlocutor, pentru fiecare filmare am depus energie creatoare la maximum, m-am străduit ca totul să fie relatat cu maximă atenţie, să nu-mi scape nici un detaliu. Televiziunea e viaţa mea, aici mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii, aici îmi veneau copii de la şcoală şi-şi făceau temele pentru acasă, pentru că eu trebuia să mă asigur că totul e perfect, deşi aveam încredere în colegii mei, trebuia să mă conving singură că totul e pus la punct pentru ediţia de a doua zi. Am realizat mai multe cicluri de emisiuni. Aş enumera doar „Ecranul filmului uitat”, „Telematinal”, „Probă la micro... SCOP”, „Bună dimineaţa”... În toate proiectele, şi cele de autor, şi cele în care am fost parte a echipei, m-am străduit să ofer telespectatorilor multă lumină, multă căldură. Eu sunt omul luminii, acasă deschid foarte des geamurile ca să-mi intre soarele în casă.       

Care e  secretul tinereţii tale?

 Mai simplu nici că se poate, - nu purta piatra în buzunar! Viaţa e un bumerang, ceea ce oferi oamenilor din jurul tău, asta şi primeşti înapoi. Eu nu am purtat niciodată măşti. Omul poate să-şi pună o mască, dacă se străduie, cu multă abilitate, chiar poate să-i amăgească şi pe cei din jur, dar pe sine nu se poate amăgi. Iar dacă în suflet e ranchiună, invidie, pizmă, de unde să se i-a frumuseţea, sănătatea, norocul?.. Eu sunt împăcată cu sine. Am ştiut a învăţa lecţiile vieţii. Un alt punct de cotitură din viaţa mea a fost momentul când au plecat în eternitate Ion şi Doina Aldea-Teodorovici. Deşi nu mi-au fost aproape, mă întîlnisem doar de câteva ori pe culuarele televiziunii, atunci când au trecut într-o altă dimensiune, erau foarte  tineri, pe culmile succesului, erau veneraţi şi apreciaţi pe ambele părţi ale Prutului. Îmi plăceau ca profesionişti şi cuplu, şi, când s-a întâmplat groaznicul accident, mi-am dat seama, mai bine zis, am simţit cu fiecare celulă din corp că – acum eşti şi, într-o fracţiune de secundă, poţi să nu mai fii. Concluzia mea ştii care a fost? - Viaţa mea şi a oamenilor dragi mie, trebuie să fie frumoasă în fiecare clipă. Parcă mi-a reuşit. Am 7 perechi de fini de cununie şi mulţi-mulţi copii botezaţi. Mă bucur pentru fiecare dintre ei. Îmi sunt aproape, şi, îmi pare, că le sunt şi eu aproape... Am în jurul meu oameni, pe care aş putea să-i telefonez şi la o bucată de noapte, în caz de necesitate, şi, am siguranţa  că-mi vor veni în ajutor, fără multe explicaţii şi rugăminţi. Asta mult contează! Acelaşi lucru, l-aş face şi eu pentru ei.  Am avut norocul să fiu în India de trei ori şi pot afirma cu certitudine că e ţara care te face să priveşti lucrurile mai altfel, filosofia lor e de-a dreptul incredibilă, am înţeles de ce multe vedete din Occidemt, mulţi oameni care s-au impus în lumea politică sau în ierarhiile financiare  se refugiază, din când în când,  acolo. E mai uşor să-ţi găseşti echilibru, să te refaci sau să-ţi găseşti propriul drum.

 

De unde vine pasiunea pentru pictura?    

Pictura pentru mine e ca jucăria cea nouă a copilului de care încă nu s-a săturat. Aş putea să-ţi spun foarte multe şi despre asta. Poate scrii un roman întreg? Glumesc, desigur! Am să-l scriu eu, la bătrâneţe, locuind  într-o casă pe malul mării, cu geamuri mari cât peretele, ca să-mi intre soarele şi briza mării în casă, îmi voi face o cafeluţă şi am să scriu romane... acu încă nu am timp. Voi mai picta!  Şi aici e „mâna lui Dumnezeu”, acu, aproape 5 ani, am avut ocazia să fiu la un Simpozion de Artă din India,  unde au fost unii dintre cei mai faimoşi pictori şi sculptori din lume. Alături de ei am fost trei săptămâni, cot la cot, euforia ce domnea acolo m-a făcut să i-au şi eu pensula în mână, ei m-au asistat, ei m-au îndemnat să cochetez cu nuanţele culorilor. Elvira Cemortan Voloşin, pe care o consider, una dintre cele mai bune pictoriţe de la noi şi profesoara mea, mi-a zis că voi putea, că am darul uimitor de a emana multă lumină prin culori... Sper că e aşa... Mă bucură reacţia oamenilor la picturile mele. Îi văd fascinaţi... le văd frunţile descreţite.. Am lucrări în colecţii personale în multe ţări ale lumii. Fac totul cu pasiune, acesta, probabil, e secretul succesului din pictură.    

Munca devine nu doar o necesitate dar si o bucurie?…

  Păi cum altfel. Fără muncă nu obţii nimic. Poate doar câştiguri de moment. Nu poţi sta toată ziua în fotoliu, să nu faci nimic şi să aştepţi mană din cer. Eu am obţinut totul prin multă muncă. La 6 ani m-am dus la şcoală, 18 ani i-am împlinit la facultate, primul copil l-am născut la 20 de ani... mi-am asumat responsabilităţi care ar fi fost de ajuns pentru 10 persoane. Dar asta e viaţa mea, asta mi-a fost alegerea.  Când aud că cineva îmi spune că nu îmbătrânesc deloc, le zic că eu m-am programat ca anii să mă întinerească. Aşa şi este, fiecare ce-şi doreşte.

 

 

 


Media Public




Cuvinte cheie:



Din aceeaşi categorie
Promotor al oamenilor creativi Un medic cu litera mare Cum sa tii pasul cu timpul si sa -ti faci o cariera Fotograf din indemnul inimii Universul lui Wolfgang Becker Houellbeqc are o pozitie clara Filosoful care regândește istoria Africii Luptă impotriva schimbarilor climatice


Tu si Legea
 

Tu si Legea


Meteo

Chişinău 20 C°
Bălţi 18 C°
Edineţ 18 C°
Cahul 23 C°

Curs valutar

1 EUR = 20.4283 MDL
1 USD = 18.2968 MDL
1 RUB = 0.306 MDL
1 RON = 4.4527 MDL

Sondaj


MediaPublic RSS | Publicitate | Ajutor | Contacte
Acasă | Sus